Ea - proza scurta

Buna fetelor,

Am scapat in sfarsit de sesiune, iar de acum o sa am mai mult timp pentru blog, abia asteptam perioada asta. Aveam nevoie de putina relaxare, sincer. Voi mai aveti multe examene? Cum vi se pare concursul de pe facebook? :) Maine va pregatesc o alta surpriza. Sper sa va placa.

Astazi o sa va arat una din prozele mele, acum ceva timp spuneam ca o sa fac o rubrica permanenta pentru asta, daca o sa va placa o sa ma tin de cuvant. :)

Astept parerile voastre, sunt curioasa ce parere aveti. :)

Ea

            O văd adesea trecând pe lângă mine. Părul lung şi negru îi acoperă mare parte din faţă, ochii ei negri par speriaţi, buzele îi sunt roşii şi însângerate, trupul ei firav se mişcă lent dar totuşi graţios, rochia-i albă şi largă o face să pară mai slabă şi palidă. E atât de enigmatică, o singură dată de-o priveşti în ochi e de ajuns să-ţi dai seama că ascunde multe. De fiecare dată când trece prin dreptul meu simt un fior rece. În fiecare joi dimineaţă trece prin parcul din centrul oraşului, la aceeaşi oră, cu un buchet de lalele negre ce-l poartă în braţe, contrastând cu chipul ei palid; mereu grăbită, mereu parcă ruptă dintr-o altă lume.

            Aş vrea să ştiu ce ascunde această tânără dar nu pot vorbi cu ea, nu vorbeşte cu nimeni, parcă nici n-ar fi o fiinţă omenească. Ochii ei trişti mă chinuie şi mă fac să mă întreb pe zi ce trece oare ce ascunde. O privesc mereu cu sfială dar nici măcar nu-mi observă prezenţa...

            E joi, ora 9.00 stau în parc şi aştept... s-o întâlnesc... E ora la care ea vine de obicei... trec 2 minute, 3,4,5,6... 10 şi ea nu apare... Se scurge o oră de nerăbdare dar tânăra misterioasă pare doar un vis. La ora 20.00 am realizat că nu va mai veni, mă resemnez şi plec acasă cu tristeţea în suflet. Chipul ei îmi tot apare în minte din ce în ce mai multe întrebări mă copleşesc. Ajung acasă şi încerc să dorm, gândurile nu-mi dau pace... După ore de chin reuşesc să adorm, dar... o visez, mă cheamă la ea, mă trezesc brusc, broboane de sudoare îmi acoperă fruntea, tremur din toate încheieturile... Oare ce s-a întâmplat cu Ea? Încep să fumez ţigare după ţigare încercând să mă calmez, fumul ce dansează în ritm lent de vals prin cameră mă ameţeşte şi mai tare.

-Vino! Ajută-mă... (se aud suspine şi scâncete de durere)

            Încep să delirez. Doamne! Simt că înnebunesc, acele cuvinte îmi răsună în minte, nu-mi dau pace. Gata! Vreau să se termine! Trebuie să fie doar o glumă proastă... Lasă-mă în pace! Scrumiera zboară prin geamul de la dormitor, cioburile se împrăştie în toata camera, zgomotul produs tulbură liniştea nopţii. Lasă-mă în pace! Lacrimi de disperare încep să-mi inunde obrajii. Ce pot face să uit? Aaaa! Da, somniferele, câteva pastile vor rezolva problema. Cad într-un somn adânc, mult prea adânc...

-Uite că deschide ochii...

            Mama mă priveşte cu tristeţe, are ochii roşii... Ce am făcut? Vreau să vorbesc dar simt că nu pot, vreau să mă mişc dar parcă mi-e imposibil...

-Săraca, dacă n-o găsea Andrei de dimineaţă cine ştie ce se putea întâmpla. Dar nu înţeleg de ce a luat atâtea somnifere... Ce o fi păţit? Andrei spunea că toată ziua a sunat-o dar că nu i-a răspuns. Slavă Domnului că acum e bine!

            Încep să-mi amintesc ce s-a întâmplat, ea era cu mine! Ea mă controla. Dar unde e Ea acum? Unde-i? Vreau s-o văd!

-Calmează-te,  te rog, îţi faci rău singură!

-Staţi liniştită, o să-i administrăm imediat un calmant.

            O înţepătură mică... şi totul devine din ce în ce mai greu... mă afund în întuneric...

-Ooof! Şi când o să-şi revină?, doarme de 2 zile...

-În curând.

-Mamă...

-Sunt aici, sunt alături de tine. (chipul ei blând e brăzdat de lacrimi, ochii îi sunt roşii, îmi strânge mâna la pieptul ei şi mă mângâie încet pe frunte.)

-Nu ştiu de ce am făcut asta... nu ştiu... (şiroaie de lacrimi îmi acoperă faţa, sunt lacrimi de disperare, lacrimi ce mă trezesc la realitate)

-Nu mai contează acum, sunt lângă tine, stai liniştită.

-Andrei...

- E şi el aici, a ieşit puţin afară, era prea obosit, de 3 zile e aici alături de tine, o să vină şi el.

            Uşa se deschide încet, paşi grăbiţi se aud. E el. Ochii lui albaştri sunt inundaţi de lacrimi, e palid şi trist. Mă priveşte cu o oarecare incertitudine şi parcă milă.

-Sunt aici,iubito!

            Mâna lui caldă mă mângâie, acum ştiu că-i lângă mine. Dar somnul mă fură, cad iar pradă visurilor şi liniştii...

-Gata, totul s-a terminat, m-ai speriat foarte tare, când te-am găsit întinsă pe jos printre cioburile alea, aveai mâinile însângerate şi ochii roşii, plânsesei... Ce s-a întâmplat în noaptea aia?

-Nu ştiu... (degeaba i-aş fi spus, n-ar fi putut înţelege)

            Acum totul s-a terminat, mi-am revenit, mă voi duce acasă, totul va fi ca înainte, trebuie doar s-o uit. Un salon îmi atrage atenţia în momentul plecării. Asistentele se chinuiau să mute un corp de acolo, era o tânără.

-Ce a păţit?

-A decedat azinoapte, avea cancer.

-Dar nu vine nimeni s-o ia de aici?

-Nu, nu avea nicio rudă, n-a venit nimeni s-o viziteze pe perioada cât a fost internată, nu s-a interesat nimeni de ea.

-Şi ce veţi face cu ea?

-O să stea vreo câteva săptămâni la morgă în caz că o va identifica cineva, iar apoi probabil va ajunge la groapa comună... Păcat de ea.

-Pot s-o văd?

-Dacă vreţi...

            Asistenta ridică încet cearceaful ce-i acoperă faţa... Dumnezeule! Nu se poate aşa ceva! Simt că mi se înmoaie picioarele. Nu-i posibil! E Ea!

-E Ea!

-Cine?

            Mă prăbuşesc pe gresia rece inconştientă. De aceea nu a mai apărut în acea zi. Nu se poate! De aia mă striga! Avea nevoie de ajutor, iar eu nu am ştiut! O palmă mă trezeşte la realitate.

-Revino-ţi! Ce-i cu tine?

            Abia pot respira, simt mii de gheare în gât ce mă împiedicp să respir, mă simt atât de lipsită de puteri...

-E probabil de la pastile...

-M-ai speriat! Ce-i cu ea?Care ea? De unde o cunoşti?

-Poftim?

-Când i-ai văzut chipul acelei femeii ai exclamat că o cunoşti.

-Păi... cred că da.

-Când a fost internată?

-Joi la ora 8.00 am găsit-o în apropierea parcului, leşinase probabil din cauza durerii. Era îmbrăcată foarte subţire, într-o rochiţă albă... şi purta un buchet de lalele negre în braţe. Am găsit asta asupra ei. (asistenta scoate un caieţel negru şi scorojit din sertarul noptierei) Era singurul lucru pe care-l avea asupra ei.

-Mi-l puteţi da?

-Bănuiesc că da, nu cred că va veni cineva după ea. Îl puteţi lua...

-Mulţumesc.

            Mâinile îmi tremurau foarte tare în momentul în care am atins acel caieţel, mirosea a zambile şi era foarte fin... Am plecat buimăcită din salonul Ei. Drumul spre casă mi s-a părut un chin, nu ştiam ce să fac cu acel caieţel, oare aveam dreptul să-l citesc? Simţeam că fac ceva rău doar prin simplul fapt că era asupra mea. Ajunsă acasă l-am privit îndelung aproximativ o oră neavând curaj să-l deschid, mi-era teamă... Ce ar fi zis Ea dacă ar fi ştiut că e la mine? Ce aş putea să aflu? Poate nici măcar nu e al ei... sau dacă e doar o simplă agendă?

Atâtea întrebări şi niciun răspuns... Trebuie să-l deschid, nu mai pot rezista mult timp aşa...

            Pe prima pagină era scris un nume... Melania Popescu, probabil acela-i numele Ei.  Îmi fac curaj şi dau pagina, e un jurnal, parcă simt că n-ar trebui să-l citesc, dar nu mă pot abţine..

                                                                                                          „25 martie 1999

            Azi l-am văzut din nou, inima îmi bătea atât de tare, parcă vroia să-mi iasă din piept. Ochii lui albaştri m-au cucerit total. Mă gândesc mereu la el deşi ştiu că nu putem fi împreună...”

                                                                                                          „12 mai 1999

            Prima noastră întâlnire a fost deosebită. Nu credeam că va putea fi vreodată ceva între noi. Deşi a trebuit să ne ascundem pentru a putea petrece câteva clipe împreună m-am simţit minunat. Acum mă simt în stare să renunţ la tot pentru el, nu-mi pasă că eu sunt de sus şi el de jos. Nimic nu mai contează pentru mine acum ci doar el...”

                                                                                                          „14 mai 1999

            Ne-am întâlnit din nou, simt că nu mai pot trăi fără el... Azi mi-a spus că mă iubeşte. Oare ce poate fi mai frumos? Sunt atât de fericită încât începe să-mi fie teamă să nu fie doar un vis şi totul să se piardă în vâltoarea vieţii... Vom putea fi vreodată împreună fără să ne mai ascundem?”

                                                                                                          „27 mai 1999

Visul s-a spulberat... Au aflat... Ne-au despărţit... Nu mai putem decât să ne aşteptăm pedeapsa. Pedeapsa! Doamne, nu vreauuuu... Dragostea pură nu poate fi un păcat, chiar dacă e un înger negru ţtiu că mă iubeşte! Şi el poate iubi, dar nimeni nu mă crede... Mulţi mă cred nebună, simt că nu mai rezist fără el! Totul ne e împotrivă. Dacă n-o să-l mai văd niciodată? Nu! Aşa ceva nu-i posibil, nimeni nu mă poate ajuta.... Până şi speranţa mi-a murit!”

                                                                                              „30 mai 1999

Gata! Totul s-a sfârşit azi... Acum sunt doar un om normal... mi-au luat aripile, rănile de la ele mă dor, sunt ca o rană deschisă dar ce doare mai tare în suflet. Oare cum voi trăi de acum ca un om obişnuit? Măcar el e alături de mine, dar se simte rău foarte rău... Abia se poate ţine pe picioare. Unde vom locui? Cu ce să-l ajut? Simt că dragostea acum nu mai este totul... nu ne poate ajuta să supravieţuim.”

                                                                                              „15 iulie 1999

E din ce în ce mai rău... Degeaba am găsit un loc unde să dormim, un loc al nostru. Starea lui se agravează cu fiecare clipă. Acum nu se mai poate ridica din pat, abia vorbeşte. Am fost la spital şi ne-au spus să ne pregătim pentru ce e mai rău. De ce tocmai acum? Când totul începea să fie bine... Visele şi speranţele noastre au fost spulberate.”

                                                                                              „8 august 1999

Simt că se apropie ultimele clipe... Nu mai poate vorbi, nu se mai mişcă, nici nu-i mai pot da să mănânce. E doar o legumă... Uneori am impresia că visează pentru că în timpul nopţii aud diverse scâncete iar adesea lacrimi îi curg pe obraji.”

                                                                                              „12 august 1999

El nu mai e! Mă simt neputincioasă. Am rămas singură într-o lume mult prea mare, trebuia să mor şi eu o dată cu el. Dar n-au vrut! De ce mă chinuie în continuare? Ce mai vor de la mine? Îl visez în fiecare noapte, se chinuie,a ajuns tot jos... Toţi îl chinuie... Mi-e milă de el, vreau să-l ajut, dar nu pot!”

                                                                                              „15 august 1999

Mi-am dat seama că nu pot face nimic pentru el decât să mă rog... În fiecare joi mă duc la el la mormânt să-i mai vorbesc, să ştie ca eu încă îl iubesc şi îl voi iubi mereu. Din păcate nu pot decât să-i las pe lespedea rece doar un buchet de lalele negre (preferatele lui). El e singura persoană cu care pot vorbi. Singurul care mă cunoaşte. Ştiu că el mă aude când îi vorbesc. De ieri am început să şi lucrez, doamna la care locuiesc mi-a găsit un post de vânzătoare la un butic. E de ajuns pentru mine, să pot supravieţui.”

                                                                                              „20 noiembrie 1999

De dimineaţă am fost la un medic la insistenţele gazdei văzând că mă simt din ce în ce mai rău. Am descoperit problema: sunt însărcinată. Ce mult s-ar bucura el dacă ar fi alături de mine, era visul lui să avem un copil. Copilul îl va înlocui pe el în sufletul meu. Am fost şi i-am spus şi lui că va fi tătic. Parcă începe să răsară soarele şi pe strada mea. Oare totul va reveni la normal acum?”

                                                                                              „10 decembrie 1999

Ştiam că e prea frumos să fie adevărat... Acum sunt în spital. Copilul nu mai e. Cineva m-a împins pe scări acum 2 zile, iar căderea i-a fost fatală copilaşului meu. Gazda spunea că nu era nimeni în spatele meu dar eu am simţit cum am fost împinsă. O zi am fost inconştientă, am impresia că am reuşit să vorbesc cu el... Ştiu că i-am auzit vocea ieri în timpul „somnului prelungit” dar nimeni nu mă crede. Toţi spun că am înnebunit acum că am pierdut copilul. Poate e prea mult pentru un suflet de om dar ştiu că asta-i pedeapsa mea!”

                                                                                              „18 iulie 2008

Nu ştiu de ce nu am mai scris nimic de când am pierdut copilul, poate că nu m-am simţit în stare. Viaţa s-a scurs pe lângă mine în ultimii ani. În fiecare joi mă duc în continuare să vorbesc cu el pentru că doar el mă înţelege. Ştiu că nimic nu mai are sens, nu-mi aştept decât sfârşitul, care presimt că se apropie. Simt cum toată puterea mi se scurge din trup. Oare Tatăl m-a iertat, ne-a iertat pe noi? O să aflu în curând.”

                                                                                              „24 iulie 2008

Am observat că de o lună de zile când mă duc la El cineva mă urmăreşte cu privirea foarte atent. Cred că e trimisă de Cel de Sus, mă veghează, mă aşteaptă. Poate ea e salvarea mea...”

Eu salvarea ei? La ce se referă? Dumnezeule! Dau pagină cu pagină... dar nu mai e nimic...  Totul se termină aici... Dar... da, pe 25 iulie am aşteptat-o eu, dar Ea nu a apărut. Nu mă pot dezmetici, parcă e doar un vis, nu pot să cred că aşa ceva e real. Trebuie să mp culc iar când mă voi trezi voi uita tot cu siguranţă. Pleoapele îmi par foarte grele... adorm extrem de repede de parcă aş fi hipnotizată. Ştiu că mai e ceva...Dar ce? Mă lupt cu somnul... privesc atent acel mic carneţel, dar nu observ nimic, nu se poate ca asta să fie tot! Îmi alunecă printre degete, seloveşte cu putere de podeaua rece, foile cad din el şi se împrăştie pe podea... Am distrus amintirea ei! De ce trebuie să stric eu mereu tot? Mă apuc şi încep încet să le adun... Dar ceva e în plus... nu-i o foaie, e o mică fotografie, pe spatele ei e inscripţionată o dată : 28 mai 1999, mi-e teamă s-o întorc, să văd ce mister se ascunde...

Cu greu îmi fac curaj şi întorc fotografia... Dumnezeule! Nu se poate aşa ceva! Sunt eu! Nu! N-are cum...Dar semănăm enorm de mult... Şi... şi cel de lângă ea pare a fi Andrei. Andrei? Ce caută el cu EA? De unde o cunoaşte? Şi parcă nu-i el... configuraţia feţei e alta, Nu! Nu-i el. Înseamnă că în fotografie sunt Ea şi el, cel pe care l-a pierdut. Cât de mult seamănă cu mine şi Andrei.

Da! Asta a vrut să spună prin faptul că sunt salvarea ei... Iubirea noastră trebuie să se împlinească, să fie continuarea lor pe pământ, ei ne ocrotesc iubirea! Sunt îngerii noştrii păzitori. Trebuie să vorbesc cu el. Unde am pus telefonul? Aaa! Uite-l, în sfârşit! Care-i numărul lui? Pfff! Nu-mi pot aminti... Caut cu disperare în agendă, Gata!

-Andrei?

-Da! Ce e? Ai păţit ceva? E trecut de miezul nopţii... Ţi-e rău? Vrei să vin la tine?

-Nu... Vroiam doar... să-ţi spun că te iubesc.

-Şi eu te iubesc...

-Ştiu!