Ads 468x60px

miercuri, 14 septembrie 2011

Un altfel de post...

Buna fetelor,

Imi cer scuze ca nu prea sunt activa pe blog dar... ma pregatesc sa dau sala si mai am putin si pana cand dau traseul... si in plus ma mai pregatesc si pentru plecarea la facultatea si imi e greu sa ma ocup de blog asa cum as vrea eu, sper macar sa va pot bucura cu cele 3 giveaway-uri active :D

Astazi va propun ceva diferit si anume o noua rubrica de creatie unde voi posta saptamanal o parte din creatiile mele literare doar daca va place si voua ideea mea :D Sunt curioasa daca o sa va placa modul meu de a scrie. In seara aceasta am sa va las in compania unei din prozele mele preferate. Astept parerile voastre :)

Va pup,


Lexy


Şi de-ai şti...


Mi-e imposibil să nu-i văd chipul în ploaie, şiroaie de apă îi învăluie chipul, părul ud îi acoperă rebel ochii şi umerii facând-o să pară doar un spirit rătăcit în noapte, hainele i se lipesc de trupul plăpând părând şi mai slabă, dar pe de altă parte hainele ude parcă îi subliniază formele şi feminitatea, făcând-o să devină irezistibilă.
    Pare atât de pierdută, întunericul o face să-şi piardă totalmente orientarea, e conştientă că s-a rătăcit, că poate nu va mai scăpa din acest labirint al întunericului. Cu fiecare pas înainte se adânceşte şi mai tare în necunoscut, dar nu renunţă, speră în continuare că va găsi luminiţa de la capătul tunelului. Ploaia se înteţeşte, vântul devine din ce în ce mai violent dezechilibrând-o şi îngreunându-i înaintarea. Picăturile de ploaie se lovesc cu putere de pământul rece lăsând în urma lor doar sunetele ce te fac să te cutremuri, fiecare strop se împarte în altele din ce în ce mai mici, părând a fi nişte cristale, iar acestea se contopesc cu natura într-un ritm ameţitor. Lutul absoarbe fiecare strop precum un burete, totul dispărând ameţitor în adâncuri...
    Se vede pe chipul ei că-i obosită, dar nu renunţă şi nici nu va renunţa dacă nu va fi împiedicată. Se opreşte adesea din mers şi răsuflă greu, fiecare inspiraţie şi expiraţie devenind un efort în plus... Frigul parcă i-a pătruns în măduva oaselor, respiraţia îi e din ce în ce  mai grea... Ştie! Ştie că i se apropie sfârşitul, încearcă să meargă înainte dar... cade, se prăbuşeşte pe pământul rece şi ud, trupul îi pare inert, se chinuie să se ridice, dar corpul n-o mai ascultă, nu se mai poate mişca, încearcă să se târască vreo câţiva paşi dar cedează, trupul său e murdar de pământ, iar chipul pare a fi o mască.... Cât e de diferită! Şiroaie de lut ud îi acoperă aproape în întregime faţa, i se  mai observă doar ochii mari şi albaştri, o privire disperată, o privire ce visează la salvare...
    Dacă ar fi ştiut că în tot acest timp e urmărită, dacă ar fi ştiut că doi ochi îi urmăresc fiecare pas, că îi măsoară fiecare mişcare, poate dacă ar fi ştiut că cineva e în spatele ei ar fi strigat şi implorat după ajutor. Dacă m-aş fi arătat mai devreme aş fi văzut-o rugându-se de mine să-i mai ofer o şansă la viaţă, s-o ajut să scape, dar mai bine s-o văd distrusă...
    Mă apropii de trupul ce zace inert pe pământul ud, îi aud suflarea disperată, îi aud bătăile inimii ce par să se zbată pentru supraviţuire. Mă aplec şi-i apuc mâna încet. Îi simt pulsul ce scade parcă din când în când, iar apoi se măreşte din nou, refuză cu desăvârşire moartea. M-a simţit imediat ce am atins-o, a deschis ochii şi m-a privit cerând milă şi îndurare:
-Ajută-mă... (şi capul îi căzu din nou, nemaiputând să şi-l susţină)
    I-am prins mai bine mâna şi am început s-o târăsc prin pădure, picioarele i se agăţau adesea de scorburile copacilor, mâna i se mai agăţa de câte o creangă de copac, iar capul părea a fi din plastină, şi cu fiecare metru înaintat părea din ce în ce mai desfigurat şi inuman... era destul de grea în ciuda siluetei sale anorexice. A durat aproximativ 10 minute până când am ajuns la cabană.
    Era inconştientă, dar bătăile inimii parcă i se înteţeau... Am aruncat-o pe jos şi am lăsat-o să zacă acolo până m-am dus să mă pregătesc. Trebuia să fie ceva ce să provoace cât mai multă suferinţă, măcar la fel de multă cât mi-a provocat ea mie de-a lungul anilor în care mi-a râs în faţă şi m-a batjocorit... dar ea merită mult mai mult decât atât, trebuie să plătească cu vârf şi îndesat pentru greşelile ei. Atâţia ani... Ce credea? Că tot ce a făcut va fi uitat aşa uşor? Bătaia de joc nu se uită niciodată... sau faptul că m-a luat de lângă singura persoană pe care am iubit-o... Şi de ce? Doar pentru a-şi satisface ambiţiile persoanele şi diabolice. Asta merită chiar mai mult de atât! Cea mai simplă ustensilă pe care o pot folosi este cuţitul, va avea parte de o moarte lentă şi dureroasă, o moarte ce o va duce în Iad...
    Totul e pregătit acum... Când m-am întors la ea, am observat că se trezise şi deschisese ochii, reuşise să se mişte puţin din locul unde o lăsasem, acum era ghemuită într-un colţ al camerei, încercând să găsească o ieşire, o ieşire din infern... Mult mai bine ca-i trează, va putea simţi mai acut ceea ce va păţi, mă va putea privi în ochi când îi voi arăta furia mea. Când m-a văzut, şi-a ascuns capul şi s-a tras şi mai tare în acel colţ.
- Din nou faţă în faţă! Ne întâlnim iar, draga mea. Poate acum vom avea ocazia să discutăm între patru ochi aşa cum nu s-a mai întâmplat până acum... Ce? Nu te bucuri să mă vezi?
- Ce vrei de la mine? Lasă-mă în pace... (nu mai reuşea să articuleze corect cuvintele, parcă la fiecare silabă rostită se bloca şi se îneca)
    Spaima i se simţea la fiecare gest, fiecare mişcare; cu cât o priveam mai adânc în ochi cu atât se trăgea mai tare mai aproape de perete şi se ghemuia şi mai mult. Se chinuia să-mi evite privirea dar nu reuşea, corpul n-o mai asculta în totalitate, sau poate chiar voia în subconştientul ei să-mi cuprindă privirea, să înţeleagă ce gândesc şi ce o aşteaptă. Şi, probabil, deja ştia ce urma să se întâmple dar refuza cu îndârjire să accepte. Cu cât conştientiza mai mult că se apropie... că nu va mai rezista, cu atât se chinuia mai tare să lupte. Aproape că reuşea să mă înduioşeze sau poate că nu, nici eu nu ştiu ce sentimente putea să-mi provoace acea fiinţă ce numai a om nu seamăna atunci. Poate că... în adâncul sufletului meu voiam s-o eliberez, sau.... poate că nu, nici eu nu ştiu ce aş fi vrut să fac cu ea sau din ea. Observându-mi incertitudinea, începu să scaneze încăperea cu privirea, încercând să găsească o metodă de a scăpa. De fiecare dată când mă uitam la ea întorcea privirea şi se prefăcea speriată, doar că eu ştiam la ce se gândeşte.
    Oare cum mai puteam să nutresc sentimente de compasiune pentru această fiinţă? Ea a distrus totul din viaţa mea, iar eu trebuie să fac la fel cu ea, să vadă ce înseamnă suferinţa... Într-un moment de luciditate mi-am amintit tot şi a revenit în sufletul meu dorinţa aceea nebună de a ucide, setea de sânge. Aş fi omorât-o chiar atunci pe loc, dar nu... trebuia să sufere.  Am început să mă apropii încet de ea, se simţea ca un şoricel prins în propria-i capcană, vroia să fugă dar nu avea unde. Era de nerecunoscut, chiar începusem să mă gândesc dacă nu cumva am greşit persoana, dar ceva în adâncul meu îmi spunea că nu. Am mângâiat-o încet pe creştet, încercând s-o conving că totu-i în regulă... Apoi brusc am simţit nevoia de a face ceva... I-am luat o şuviţă de păr în mână şi am început să i-o tai încet cu cuţitul, am privit şuviţa o scurtă perioadă, apoi i-am aruncat-o în faţă, iar ea a început să scoată nişte scâncete ce nu păreau a fi umane şi să plângă şi mai tare. Am continuat cu încă o şuviţă, şi încă una, şi încă una şi tot aşa până i-am tuns tot părul; simţeam o plăcere morbindă în momentul ce tăiam din ce în ce mai mult... Hmmm, acum era de nerecunoscut. Am adunat toate şuviţele de păr şi le-am pus cu grijă în mai multe pungi, ele puteau fi cadoul perfect pentru rudele ei. Mă privea buimacă neştiind ce vreau să fac, începuse să delireze şi să vorbească aiurea, fără noimă, totul părea pierdut pentru ea. Poate dacă ar fi ştiut atunci ce i se va întâmpla, ar fi renunţat la tot, dar nu... ea nu s-a gândit nici măcar un moment la consecinţe. Ura din sufletul meu părea să explodeze cu fiecare minut ce trecea, ştiam că acum e în mâinile mele.
    Stilizarea ei începuse subit. Oare care va fi următorul pas? Aaa, da! Ştiu! Domnişoara trebuia neapărat să facă o baie, că doar se murdărise în drumul ei spre cabană. Am târât-o până în baie, şi am aruncat-o pe gresia rece, în momentul respectiv parcă s-a trezit dintr-o lungă inconştienţă, şi a început să ţipe cu putere. Am liniştit-o imediat, udând-o cu duşul cu apă fierbinte, revenindu-şi astfel rapid, dar apa devenea din ce în ce mai fierbinte... la scurt timp a început să urle, se vedea că nu mai poate din cauza durerii. Nu aveam ce să-i fac... trebuia curăţată, aşa nu arăta bine... După o baie bună şi fierbinte am lăsat-o acolo  să se usuce, oricum era leşinată. După vreo 3 ore am reuşit s-o trezesc cu câteva palme, trebuia s-o aduc înapoi în camera de zi, dar parcă nu mai aveam chef s-o târăsc... Am început s-o lovesc cu putere sperând că poate aşa se va ridica. Nu s-a ridicat, dar a început să meargă de-a buşilea prin casă. Era tare caraghioasă în acea postură.
    La un moment dat s-a prăbuşit pe scări, credeam că a murit, dar în câteva minute şi-a revenit şi a continuat drumul. Ajunsă în cameră, s-a trântit într-un colţ şi a rămas acolo nemişcată privindu-mă în ochi, încercând parcă să cerşească milă. M-am apropiat de ea şi i-am privit chipul parcă îmbătrânit din senin, i-am luat mâna într-a mea şi am observat inelul de la el, i l-am smuls cu putere de pe deget şi l-am aruncat în foc. Am luat din nou cuţitul în mână şi am început să-i crestez încet chipul, sângele ce curgea şiroaie îmi conferea un fior rece pe şira spinării, apoi am coborât lama cuţitului încet spre mâini, ajungând să-i trasez linii orizontale de-a lungul picioarelor. Nu mai putea articula niciun cuvânt doar continua să mă privească şi să plângă fără oprire, lacrimile îi atingeau rănile încă necicatrizate şi o dureau şi mai tare. M-am retras puţin să-mi observ mai bine opera, arăta cu totul diferit, acum era doar un cadavru viu.
    Un zgomot se auzi de afară, am tresărit speriată. Oare ce se întâmplă? Nu ştiam ce să fac, s-o ascund pe ea sau să mă ascund? Am reacţionat instinctual. Am strâns bine cuţitul în mână şi am ieşit afară să cercetez situaţia; ştiam că pot deveni eu însămi o victimă, dar nu-mi dădeam seama ce altceva aş fi putut să fac. Am înconjurat casa de trei ori dar nu am văzut pe nimeni în zonă, nici urmă de picior de om sau de animal... M-am întors precaută în casă şi... ea nu mai era. Dispăruse! Oare unde ar fi putut să se ducă în starea aia? Era imposibil să poată ajunge prea departe... O caut frenetic prin cameră, nu era nicăieri, nu avea unde să se ducă... în momentul în care mă pregăteam s-o caut prin pădure am auzit o respiraţie în spatele meu, apoi o lovitură puternică în spate m-a doborât, am fost trântită pe pragul uşii, nu mai puteam reacţiona în niciun fel, mă simţeam paralizată... Cu ultimele puteri am reuşit să ridic capul şi să-l văd... Era EL, venise după ea...
    Se uita cu scârbă la mine, şi încerca să mă ţină nemişcată la pământ, a luat o sfoară şi mi-a legat mai întâi mâinile iar apoi picioarele, mi-a pus şi un căluş la gură... După lovitură am încercat să-i vorbesc, să-l conving că-l iubesc, dar se prefăcea că nici măcar nu mă aude... A luat-o prima dată pe ea în braţe şi a dus-o în maşină; apoi a venit şi după mine... Am mers câţiva kilometri prin pădure, până a oprit în dreptul unei râpe, m-a aruncat acolo... şi a continuat să meargă spre oraş. Oare de ce nu a vrut să mă omoare atunci? N-am putut înţelege niciodată... În urma căderii în prăpastie m-am lovit la cap şi am rămas inconştientă câteva zile până când m-a găsit un sătean şi m-a salvat...
    M-a dus la spital, iar după o săptămână mi-am revenit... Mare mi-a fost surprinderea când am aflat că nici măcar la poliţie nu m-au denunţat... La două luni după incident am aflat că ea a murit, a făcut un stop cardiac, iar EL a rămas singur, am vrut să-l sun, să vorbesc cu el, dar am renunţat, ştiam că nu mai are niciun rost...
    Au trecut aproape 5 ani de atunci, 5 ani de când nu am fost în stare să-mi ucid cel mai mare duşman, şi acum regret lucrul ăsta, aş fi vrut să am eu plăcera de a o ucide, s-o văd când îşi dă ultima suflare, s-o văd cum cerşeşte milă s-o las să trăiască... dar am pierdut şansa asta, cred că niciodată nu-mi voi putea ierta asta.
    Doar că acum trei zile El a venit pe la mine... voia să vadă dacă mai sunt în viaţă... nu credeam că am să-l mai văd vreodată, am vorbit ca pe vremuri, ca doi buni prieteni. Ştiu că încă mă iubeşte. Dacă nu m-ar fi iubit nu ar mai fi venit aici... nu m-ar mai fi căutat, aşa că l-am oprit la mine. L-am legat la mâini şi la picioare aşa cum a făcut şi el cu mine, să fiu sigură că nu poate fugi; acum e prizonierul meu pe viaţă. Ştiu bine că vom fi doar eu şi EL pentru totdeauna!

5 comentarii:

Adina. spunea...

Interesant!!Chiar imi place:D...sa continui ca e frumos:D
Bafta si la sala si la oras:* si in legatura cu faculta....nu iti face griji...nu e chiar asa de greu:)

broken.wings spunea...

Mersi Adina :* O sa continui :) cu ce acest tip de posturi :) Pai nu-mi fac griji de faculta ci de pregatirile pt plecare, pt camin si alte chestii din astea ;))

Ancka spunea...

Bafta la sala si la oras si succes la facultate.. cum zicea si Adina nu e chiar asa greu, inceputul e mai greu pana te acomodezi dar apoi e floare la ureche:D :*:*

Cat despre proza ta, ce sa zic, e chiar foarte interesanta.. mi-ar fi placut sa fie mai lunga:D.. sau de ce nu o continuare;)).. oricum si eu as vrea sa continui cu aceasta rubrica :*

C.L.M. spunea...

Baftaaaaaa! Sper sa iei carnetul:> sa ne plimbi si pe noi o tura:> Da?:))))
:X:X:X Multumesc de vizita:D:)

Te pupacesc:D

broken.wings spunea...

Mersi Ancka :D sa stii ca mi s-a mai spus s-o continui dar parca inca nu am gasit ideea si inspiratia necesara pentru ea :-? inca mai astept :) mi s-a intamplat sa termin o nuvela la 3 ani si ceva dupa ce am inceput-o pt ca nu aveam ideea aia de care aveam nevoie :) chiar o sa continui :) o sa pun in fiecare saptamana cate ceva astfel incat cititorii sa vada si alta parte a mea :D Si mersi mult :D am luat sala :D yey, cam la limita dar am luat-o ;)) mai am orasul :)

@CLM> mersi :D am luat sala azi de dimi :D yey :D da, da, va plimb :) pinkie promise :D

A apărut o eroare în acest obiect gadget